joi, 8 noiembrie 2012

Flori sau "mucigai"?

Nu vorbesc despre Arghezi, deci nu vorbesc despre "flori de mucigai", vorbesc despre viata noastra. Ne dorim o viata impodobita cu flori sau cu "flori de mucigai"?
Cu totii ne-am nascut din iubire si stim sa iubim, dar ce se intampla cu sentimentele noastre in timp? E lumea atat de rea si trebuie sa ne aparam? Nu cred! Poate ne lasam manipulati de cei din jur care ne spun ca oamenii sunt rai, poate suntem influentati de mass-media care ne prezinta doar crime si violuri? Personal, sunt adepta lui J.J.Rousseau, care spunea ca omul se naste bun si societatea il "strica". Cum sa nu devii paranoia daca deschizi televizorul si 99% din stiri sunt negative, daca intri pe internet si citesti doar aberatii? Veti spune ca sunt adepta "teoriei conspiratiei". Aveti dreptate! Asta cred: suntem manipulati! Suntem prea multi pe Glob! Marile puteri nu mai investesc in razboaie atata timp cat ne-au descoperit slabiciunile: ne sinucidem sau ne omoram intre noi fara motive certe. Maladia secolului nu este cancerul sau SIDA, este depresia. Imi pare rau s-o spun, dar medicii au cele mai bune medicamente care sa te determine sa te arunci de la etaj cat mai repede :( Cam 80% dintre cei care iau tratament antidepresiv se sinucid. Totusi nu se sesizeaza nimeni :( Asta e si ideea: sa fim mai putini.
Totusi, nu despre asta voiam sa va vorbesc, ci despre faptul ca e necesar (uneori) sa ajungem in situatii limita ca sa vedem frumusetea din jurul nostru. Cand a fost ultima data cand v-ati bucurat de rasaritul soarelui?  Un om care primeste "sentinta" de a mai trai inca 6 luni se bucura de fiecare rasarit de soare, de fiecare nor de pe cer, de fiecare frunza pe care o vede, de fiecare vorba buna pe care o primeste, de fiecare sarut pe care il ofera, de cafeaua de dimineata, de oamenii care il iubesc si ii sunt alaturi, de un pahar cu apa, de absolut orice, chiar si de un fir de praf. De ce trebuie sa ne imbolnavim sau sa primim diagnostice tragice ca sa ne dam seama ca viata e frumoasa?
Candva am trecut si eu prin depresie :( Din toata experienta mea va pot spune ca din depresie iesi atunci cand iti doresti si faci ceva in sensul asta. Altfel, psihologii si medicamentele nu fac decat sa te "duca pe acoperis". Imi pare tare rau sa spun asta pentru ca si eu am studiat psihologie si am prietene care activeaza in acest domeniu, insa pentru anumite persoane psihologia e doar o sursa de venit. E ca si cum eu sunt vanzatoare de sosete, doar ca nu-ti vand sosete, iti vand iluzii, ma prefac ca te ascult o ora si imi "rotunjesc" venitul. Daca imi veti spune ca sunt platiti de stat si salariile sunt mici, nu ma convinge lucrul asta. Eu ar fi trebuit sa fiu educatoare sau invatatoare, dar am ales alta cariera pentru ca mi-am dorit mai multi bani. Probabil, vi se va parea ciudat, dar mie mi-ar placea sa fiu bibliotecara: sa stau toata ziua printre carti si sa le venerez. Din pacate, salariile nu sunt tocmai pe masura asteptarilor mele, asa ca am decis sa venerez cartile in timpul liber, dupa ce imi termin munca la multinationalele mele :(
Pentru cei care vor sa gaseasca remediul impotriva depresiei, le recomand sa organizeze intalniri intre persoane care se afla in metastaza si lupta pentru fiecare minut din viata lor si cei care vor sa se sinucida. Ambele sunt doua boli foarte grave, dar care pot fi invinse prin optimism. E un apel catre psihologii care sa rezuma la a prescrie Xanax si alte antidepresive: Fiti creativi! V-ati gandit ce impact ar avea parerile unui om care lupta sa mai castige o secunda de viata asupra unui om care crede ca nu are pentru ce trai?
PS: Nu am vrut sa jignesc pe nimeni, voiam doar sa subliniez faptul ca prin natura noastra apreciem ceea ce avem abia dupa ce pierdem acel lucru sau daca suntem aproape de a-l pierde.

3 comentarii:

  1. Bine punctat! Din nefericire, insa, majoritatea depresivilor nu vor sta sa caute metode a a iesi din acea stare..se complac pur si simplu sa lancezeasca in nefericirea lor,plangandu-si la nesfarsit de mila, refuzand pur si simplu ajutorul celor din jur si doar o zguduiala buna din parte unei persoane foarte dragi le-ar fi de folos. Depinde acum si pe ce fond s-a facut depresia in cauza. Eu am in minte acum un caz anume, unul incredibil de nefericit si care de 2 zile nu ma lasa efectiv sa dorm.
     Este vorba despre un accident de masina petrecut in luna iunie.Am auzit atunci de nenorocire si m-a ingrozit. Sotul a murit pe loc, sotia a fost afectata grav, iar copilul de nici 2 ani a scapat nevatamat. Venisera acasa, dupa multi ani de munca si sacrificii in strainatate, terminasera aici o casuta si se gandeau serios sa ramana, sa aiba si ei o viata normala alaturi de cei dragi. 
    Ca sa intru din intamplare pe pagina unei prietene din copilarie care m-a felicitat recent pentru bebe printr-un mesaj si sa inteleg, cu mare groaza ca tocmai despre ea era vorba.
     Nu iti pot explica ce a fost in sufletul meu...am pierdut si eu destule in viata mea, insa l-am avut pe sotul meu alaturi. Nu stiu sincer cum m-as putea ridica de jos stiind ca nu il mai am pe el si ma gandesc la biata fata ramasa singura si neconsolata, cu grave sechele fizice si cu siguranta si psihice...3 luni a stat in coma, eraz sa moara si ea si acum e operata la picioare, incercand din nou sa invete sa mearga, la doar 29 de ani.
    Dintr-o astfel de depresie cum mai poti iesi??? Aproape ca ma clatin eu, fara sa fiu implicata..

    RăspundețiȘtergere
  2. Mirela Agrigoroae9 noiembrie 2012, 01:34

    Ai dreptate,de multe ori nu apreciem ceea ce avem decat cand e prea tarziu.Ne lasam coplesiti de probleme si de grijile zilei de maine,in loc sa ne bucuram ca suntem sanatosi,avem langa noi familia,prietenii si e imposibil sa nu gasim in viata noastra cel putin un motiv pt. care merita traita(chiar daca uneori e grea).

    RăspundețiȘtergere
  3.  Din pacate, in ziua de azi cea mai grea si des intalnita boala este depresia, si de aici pleaca multe altele.Societatea in care traim nu ne ofera nici o speranta.Singurii care ne dam o sansa suntem noi si trebuie sa stim sa luptam pt.ceea ce ne dorim.Nu trebuie sa ne lasam prada gandurilor negre.Am trecut si eu prin multe greutati.Inca de la varsta de 9 ani am ramas fara tata.A fost cel mai greu lucru din viata mea, dar cu toate acestea am stiut sa lupt si sa merg mai departe, am stiut ca de oriunde este el ma priveste si trebuie sa-l multumesc pt.ca datorita lui sunt si eu pe pamant.Dupa ce am terminat facultatea, am stat un an acasa, deoarece nu mi-am gasit nimic de munca.Eram disperata la un moment dat, dar stiam ca trebuie sa fie acolo, ceva si pt.mine.Acum am ajuns sa lucrez la stat, ca educatoare.Sunt platita ca necalificat(un salar in jur de 500 lei), deoarece am terminat un profil economic, insa asta nu ma impiedica sa-mi fac treaba asa cum trebuie.Stiam de la inceput ce salar voi avea, dar macar stiam ca este si ceva care imi place sa fac.Acum vreau sa spun ca m-am indragostit de meseria asta si voi continua sa ma perfectionez pe latura aceasta.Si inca ceva, conteaza foarte mult persoanele pe care le ai alaturi, persoane care sa te incurajeze si sa-ti dea acel gram de speranta cand simti ca totul e impotriva ta(PS:multumesc si tie ingeras ca mi-ai fost alaturi:):*).Dar, mereu se vor gasi si oameni care sa te descurajeze (am avut si eu parte de asa ceva:(), iar pe acestia trebuie sa-i ignoram...uneori nu toti iti vor binele...Trebuie sa stim sa ne bucuram de ceea ce avem!Sunt oameni care nu au ce manca, nu au un acoperis asupra capului, dar cu toate astea merg mai departe.Din pacate sunt si oameni care au de toate si se sinucid ca i-au parasit iubitii...Asta n-am s-o inteleg niciodata...Probabil si din cauza a ceea ce a ajuns sa se promoveze prin intermediul televizorului.

    RăspundețiȘtergere