Daca v-ati gandit la o "dezvaluire senzationala" de la OTV: nu despre asta e vorba. Eu nu am gasit-o pe Elodia, nici n-am cautat-o vreodata si nici nu ma intereseaza daca o gaseste cineva. Nu e o dovada de egoism, doar ca nu ma intereseaza unde e Elodia, nu ma intereseaza daca Oana Zavoranu se impaca cu maica-sa sau daca nu stiu ce participant de la o anumita emisiune reality show e eliminata sau mai stiu eu ce.
Pe mine ma preocupa mai mult sufletele noastre de oameni. Poate ar trebui sa incetam in a o cauta pe Elodia si sa incercam sa "gasim" lucrurile bune din viata noastra. Faptul ca suntem in viata, ca suntem sanatosi, ca suntem liberi ni se pare ceva normal. E normal pentru noi toti pentru ca "ni se cuvine". Daca intrebam un om inchis pe nedrept sau pentru ca a comis o greseala, libertatea nu mai e un "lucru normal". Nu are sens sa va amintesc de cazul lui Marcel Tundrea care a stat in inchisoare 12 ani pe nedrept. Omul a murit la 3 ani dupa ce a fost eliberat. La alti 3 ani s-a aflat si adevaratul faptas al violului si al omorului, dar faptele se prescrisesera. Nu mai am nimic de comentat legat de acest caz, pentru ca orice cuvant ar fi de prisos :(
De multe ori ne dorim sa fim mai slabe, sa avem sanii mai mari, sa avem un fund nu stiu cum, sa nu mai avem celulita, sa fim mai inalte sau mai scunde, dar niciodata nu ne-am pus problema cum e sa nu ai un san, sau un brat, un picior sau chiar sa fii paralizat si sa nu-ti poti misca o mare parte a corpului. Am cunoscut oameni care nu se pot misca aproape deloc, dar lupta pentru fiecare zi din viata lor. Toata stima! Nu-si fac probleme ca au sanii prea mici sau ca au celulita. Cred ca noi, oamenii ne inventam probleme atunci cand nu le avem. Un mare "multumesc" si mass mediei pentru aceste idei de 90-60-90, Columbeni si vile la Monaco!!!
In momentul in care ti se da verdictul ca nu mai trait decat X luni, nimic din chestiile materiale nu mai conteaza. Conteaza sufletul si amintirile despre momentele frumoase din viata ta, cum ti-ai trait viata. Nu conteaza ca ai 300 de perechi de pantofi de firma. La final vei purta doar una si aia va putrezi.
Din pacate, aceasta "descoperire" de dupa '89, societatea capitalista, ne face un mare deserviciu: ne determina sa uitam de noi insine, de familie, de ceea ce e important in viata. Oamenii acaparati de acest "microb" sunt usor de recunoscut. Te intreaba: "cat castigi pe luna?", "ce masina conduci?", "cat castiga sotul/iubitul?", etc. Am avut si eu "microbul" banilor si munceam ca disperata sa castig cat mai mult, pana cand mi-am dat seama ca in viata mea sunt oameni si nu lucruri mult mai importante: familia, prietenii apropiati. Vedeam ca totul se destrama in jurul meu, dar nu ma puteam opri. Voiam alta avansare, alta marire de salariu, alte lucruri scumpe pe care mi le puteam permite, s.a.m.d. Slava Domnului, ca m-am oprit la timp! Brusc, mi-am adus aminte ca am o mama pe care o ador, un sot pe care il iubesc "de la pamant la cer si inapoi" (cum imi place mie sa spun) si pentru care mi-as da si un rinichi. As da si din alte organe, dar doar rinichii sunt pereche :) Ma iubesc si pe mine :) Lasand gluma la o parte, nu regret nicio clipa decizia pe care am luat-o. Daca as fi continuat, acum as fi fost o femeie de succes, singura si bolnava. Banii pot cumpara orice, mai putin iubirea, respectul si sanatatea.
Cand v-ati bucurat ultima data de un rasarit de soare (fie el si la 10)? Cand v-ati simtit fericiti ca mancati preparatul vostru preferat (acasa sau la restaurant)? Cand vi s-a parut ca o zi banala e cea mai frumoasa zi din viata voastra? Cand ati simtit ultima data fluturasi in stomac atunci cand iubitul/sotul v-a tinut de mana?
E banal ceea ce am spus eu, dar e fermecator in acelasi timp. E banal pentru ca asa vor unii sa credem, e exceptional pentru ca e viata noastra, e dragostea noastra, e familia noastra. Nu stiu daca avem ceea ce avem pentru ca meritam, dar e important ca le avem si ar trebui sa le pretuim mai mult.
.jpg)
